Diana Stefanescu: „Nu pot sa ma gandesc la batranii care ingheata de frig iarna si nu au adapost”

Iata ca bifez inca o pagina a jurnalului meu… Va scriu tot din Montreal. Deja am o luna si  jumatate de cand sunt pe melagurile Canadei, insa traiesc cea mai constructivă perioada din toata viata mea. Am invatat cu adevarat ce inseamna sa muncesti pentru ceea ce vrei sa devii…

Pana acum mi se parea ca stiu cate ceva… Aici am realizat insa ca nu stiam nimic si ca voi invata si la 100 de ani ceva nou. Trec printr-o transformare fantastica. De fapt, cred ca ma regasesc. Realizez cat timp am alocat inutil pana acum lucrurilor fara importanta, cat timp am pierdut, cat de mult am irosit pe amanunte care nu ma avantajau.

Mi-am promis ca nu va mai trece nici macar o zi din viata mea in care sa nu fac ceva constructiv. Inca nu stiu despre ce as vrea sa va povestesc astazi… imi las gandurile sa curga pe hartie. Aaaa, mi-am amintit…am  fost la teatru. Si nu orice fel de teatru. O piesă cu… Ion Caramitru. Da, aici la MONTREAL. Recital numit „Eminescu dupa… Eminescu”.

Acest om este mare. O stea. Straluceste indiferent de varsta. L-am felicitat, i-am daruit flori si o carte (Moldova plange, de Boris Craciun). Dupa prestatia artistica, Maestrul Caramitru a dat autografe si a stat de vorba cu toata lumea. Bunica mea  a fost atat de emotionata in preajma dumnealui incat a trebuit sa se aseze, ametea. Si pentru ca va vorbeam de timp irosit asta este cel mai bun exemplu: a trebuit sa ajung la Montreal pentru a merge la un astfel de recital. Rusinos.

Nu ca nu as merge la teatru si in Romania, recunosc ca merg si imi place… insa suna destul de ciudata ideea de a fi atat de departe de casa si totusi sa vezi mari artisti romani in preajma. Uite ca am ajuns la vorba aia: „mai bine mai tarziu decat niciodata”.

Alta ciudatenie este faptul ca ajung de fiecare data la vorbele parintilor mei sau ale bunicilor. Dragii mei, cei mai in varsta chiar au dreptate. Oricat ne plictisesc ei cu morala lor atunci cand crestem, la vorba lor ajungem in cele din urma.

Zilele astea am fost la pescuit cu tata… pentru prima oara. Va marturisesc ca nu este deloc plictisitor; nu stiu de unde aveam intiparita aceasta idee. M-am distrat pe cinste. Mai ales dupa o saptamana „invatacioasa”, mi-a prins bine linistea baltii si „muzica“ broastelor. Cea mai amuzanta parte a fost ca nu trebuia sa ma misc, tatal meu fiind deranjat de orice fel de zgomot (considera ca ii sperii pestii), iar eu nu am stare… Va imaginati ce a iesit? Haha! Va intrebati daca am prins vreun peste? Ei bine, da. Cativa. Poate ca m-am miscat prea mult si de aceea nu au fost mai multi. Glumesc. Au fost suficienti cat sa pregatim o delicioasa mancarica de stiuca cu mamaliguta.

Aaa… trec de la una la alta. Trebuie sa va povestesc de profesoara mea de engleza. In grupa cu mine sunt 10 studenti. Toti la diferite scoli de teatru sau film. Am cea mai haioasa profesoara „ever”; o cucoana la vreo 50 de ani, extravaganta, care poarta palarii, puf si diferite accesorii deocheate combinate cu haine vintage.

Partea cea mai interesanta este ca pare un fel de „Mr. Bean” in varianta feminina. Se loveste de catedra, se impiedica de pragul usii; daca as putea sa redau unele grimase pe care le face sau expresia ochilor, a fetei… sunt sigura ca nu v-ati putea abtine!

Ce vreau sa spun este ca este atat de desteapta, dar atat de impiedicata; atat de sofisticata, dar atat de putin feminina. Conduce o masina scumpa, dar nu vreti sa stiti ce parcari face!!! Haha! Are un farmec aparte. Cateodata cred ca locul ei este in filmele de comedie… Ar fi facut cu siguranta o cariera de succes in domeniu. Oricum, in interior este o persoana trista, extrem de trista, dar am eu leac pentru ea.

In fiecare zi ii duc cate ceva… o napolitana, placinta, mar, portocala; asa m-am decis eu sa ii acord atentie, s-o scot din starea de amaraciune. Nu stiu de ce ma simt atrasa de orice lucru trist. Simt mereu nevoia sa ajut, nu sa fiu ajutata. Ciudat insa este ceea ce simt. Cred ca cel mai tare mi-e mila de oamenii batrani. Nu exista cuvinte pentru starea pe care mi-o da un om in varsta care se afla in suferinta.

Acum cativa ani, in blocul unde locuiam eu la vremea respectiva, in mijlocul iernii, o batranica se incalzea la caloriferul blocului. Va jur ca nu am putut sa dorm toata noaptea pentru ca eram cu gandul la ea, la frigul pe care-l resimtea. Mirosea oribil. Stiu ca poate nu e bine ca am facut asta, dar am luat-o in casa mea, i-am facut baie, i-am dat haine, am pieptanat-o, am hranit-o si i-am facut patut pe o saltea. Am tinut batranica 3 zile la mine in casa. 

Intre timp am cautat solutii pentru ea. Am sesizat Directia de asistenta sociala, iar cei de acolo au venit sa o vada insa babuta nu avea nici un document. Asta m-a dat peste cap. Nu stiam ce sa fac. M-am interesat la centrele de stat sau private; eram dispusa sa achit ce trebuie, numai sa stiu ca ii va fi bine dar nu am reusit! Nu avea documente!

Intr-un final i-am gasit Tantei, asa o cheama, un camin la niste oameni saraci intr-un sat din apropierea orasului Constanta. Oameni buni si muncitori (m-am interesat). Nu am mai vizitat-o decat o data, acum jumatate de an, insa stiu ca ii este bine. Cred ca sunt o multime de batranei in aceeasi situatie. Nu pot sa ma gandesc la cei care ingheata iarna de frig si nu au un adapost.

Ceea ce vreau sa zic este ca mila pentru cei batrani este un pic dusa la extrem in cazul meu. La fel mi se intampla si cu animalele… Fiecare membru necuvantator al familiei mele are o istorie trista. Spre exemplu pe Dada, motanul meu care a murit, l-am vazut intre cateva pisici intr-o vitrina, iar el era singurul cu probleme la picioarele din spate, slab si pricajit. Am crezut ca mor cand l-am vazut amarat in colt. L am luat acasa si l-am dus la medicul veterinar, l-am hranit, i-am operat picioarele, i-am dat vitamine si intr-un an a ajuns o minunatie de motan… Extrem de cuceritor. A murit tragic, insa nu vreau sa pun pe hartie asta…

Cateodata ma gandesc ca toate aceste amintiri pe care le pastrez… mi-au lasat sechele dureroase.

Va imbratisez, Diana.