Stiri Interne

Interviu exclusiv! Totul despre una dintre legendele handbalului feminin romanesc, Narcisa Lecusanu! 

Scris de Iancu Iulia

„Imi doresc sa construiesc un institut pentru reconversia profesionala a sportivilor. De ce asta? Pentru ca acestia nu pot iesi la pensie odata cu retragerea din activitatea sportiva. Ba din contra… [au] abilitati extraordinare care pot fi benefice pe piata muncii.”

Narcisa Lecusanu a purtat tricolorul si a dus numele Romaniei pe cele mai inalte podiumuri ale performantei in lumea sportului. Narcisa a practicat handbal de performanta, a castigat aurul la Campionatul Mondial de Handbal din 1995, pe cand facea parte din nationala Romaniei de tineret, iar zece ani mai tarziu, se lupta cu nationala Rusiei pentru a castiga inca o data finala competitiei supreme. A fost un meci de foc, care a adus tarii noastre medalia de argint, dupa o pauza de 32 de ani, in care nationala noastra nu mai castigase niciun trofeu.

Iubirea pentru sport a fost mai mare ca orice, si-a dedicat toata ambitia si pasiunea pentru a reusi intr-o lume in care fara implicare totala nu ai cum sa izbutesti, si desi provine dintr-o familie care nu a fost ocolita de greutati, a devenit un „om cu valori morale, care s-a realizat atat plan profesional, cat si pe cel familial”. Va invitam sa o descoperiti pe steaua handbalului romanesc, Narcisa Lecusanu.

  1. Narcisa, care este povestea ta?

Narcisa:  Povestea mea este una foarte frumoasa. M-am nascut in Bacau, intr-o familie cu cinci copii, iar eu sunt al patrulea copil. Nu a fost simplu pentru ca parintii mei sunt surdo-muti, iar tot ce ne doream noi era sa devenim oameni cu valori morale si sa ne realizam atat pe plan profesional, cat si pe cel familial. Multumesc Bunului Dumnezeu ca dorintele noastre s-au implinit!

  1. De ce handbal?

Narcisa : Sora mea Camelia practica deja handbalul, prin ea si echipa Stiinta Bacau am inceput sa indragesc acest sport. Sigur, l-am practicat si in scoala generala cu profesorul de educatie fizica si sport Cornel Ciocoiu, el a fost cel care m-a indrumat catre Clubul Sportiv Scolar Bacau, catre performanta. Aici am inceput sa ma antrenez cu regretatul profesor Cucu Eugen(un om pe care il voi purta in sufletul meu pururea pentru ca a muncit foarte mult cu mine si in mare parte ii datorez cariera mea de sportiv). Urmarind echipa de senioare, mi-a incoltit in minte un vis care a devenit obiectivul meu, cel de a deveni Campioana Germaniei. In 2002 l-am realizat.

  1. Iti mai aduci aminte ce ai simtit cand ai pierdut primul meci foarte important? Ne povestesti acea experienta? Dar cum a fost cand ai castigat?

Narcisa: Off, a trecut mult timp de atunci. Au fost multe meciuri importante in cariera mea care s-au terminat cu infrangeri, dar cel mai important a fost ca, de fiecare data, am reusit sa depasesc momentele mai putin placute si sa ma bucur ca sunt sanatoasa si pot juca handbal la cel mai inalt nivel, atat la echipa de club cat si la echipa nationala. Insa imi vine acum in minte meciul din finala turneului final de la junioare 2 impotriva Rapidului. L-am pierdut. Cu greu am acceptat ca nu am iesit campioane la acel turneu final, desi echipa din care faceam parte era cu o generatie mai mica. Sunt amintiri frumoase. Prima bucurie mare pe care am vazut-o ca o incununare, a fost momentul cand am urcat pe podium la Campionatul Mondial de tineret in 1995 si am fost medaliate cu aur. Sunt momente unice atunci cand se intoneaza imnul pentru tine, pentru echipa din care faci parte.

  1. Care consideri ca au fost cele mai importante lucruri pe care le-ai invatat din lumea sportului de performanta?

Narcisa: In primul rand, vreau sa va zic ca sportul te pregateste pentru viata. De ce zic asta?  Pentru ca toate situatiile pe care le intalnesti in cariera sportiva, atat la antrenamente, cat si la meciuri dezvolta abilitati importante precum munca in echipa, fair play-ul, leadership, coaching si multe altele. Toate acestea transpuse in business si in viata de zi cu zi iti dau un mare avantaj.

  1. Care este cea mai frumoasa amintire pe care o ai din timpul finalei Campionatului Mondial din 2005?

Narcisa : A fost un mondial de exceptie. Finala a fost un meci foarte greu impotriva echipei din Rusia care, pe langa faptul ca, a jucat in fata propriului public era si una foarte bine cotata. Momentele de atunci au fost traite la extrem. La inceput am plans pentru ca puteam castiga o medalie de aur, iar mai apoi am ras pentru ca am realizat ca si medalia de argint este un rezultat extraordinar pentru handbalul românesc. Cu atat mai mult ca venea dupa o pauza lunga. Ultima medalie mondiala castigata de echipa nationala a Romaniei a fost in 1973.

  1. Ce crezi ca ii lipseste, in acest moment, sportului de performanta din Romania? 

Narcisa: O strategie coerenta care sa fie corelata cu legislatia care sa fie mai apoi implementata si respectata de toti cei care sunt implicati, incepand cu finantatorii si teminand cu cel mai mic practicant.

  1. Cum era Narcisa cand nu se afla pe teren, in deplasari sau la antrenamente?

Narcisa :  Un om normal, care isi dorea din inima o familie si copii. Slava lui Dumnezeu ca s-a implinit aceasta dorinta, iar Maria si Iustin sunt cele mai frumoase trofee din casa noastra, unde alaturi de sotul meu Nicu incercam sa-i crestem intr-un mod frumos.

     8. Care sunt planurile tale pentru urmatorii ani? In ce punct te vezi in viitor?

Narcisa : In primul rand vreau sa-mi fac treaba profesionist in cadrul executiv al Federatiei Internationale de Handbal si in cele doua board-uri din care fac parte pentru dezvoltarea handbalului feminin la nivel European si Mondial. In viitor, imi doresc sa construiesc un institut pentru reconversia profesionala a sportivilor. De ce asta? Pentru ca sportivii nu pot iesi la pensie odata cu retragerea din activitatea sportiva, ba din contra: sunt in plenitudinea fortelor si cu abilitati extraordinare care pot fi benefice pe piata muncii.

  1. Ti-ar placea sa antrenezi o echipa de liga nationala? Cum crezi ca ar arata aceasta experienta?

Narcisa:  Nu mi-ar placea sa antrenez la nivel de liga nationala, insa mi-as dori sa antrenez copii si sa le impartasesc cateceva din experienta mea. Mi-am descoperit pasiunea de a lucra pentru sport in administratie, imi place foarte mult managementul sportiv.

  1. Ce rol au avut parintii tai in cariera sportiva?

 Narcisa: Dragii de ei, faptul ca au acceptat sa merg la antrenamente si  nu mi-au interzis sa practic handbalul a fost un lucru mare. Ca toti parintii, ei puneau pe primul loc scoala si invatatul. La inceput, nu stiau ce e ala handbal, insa mai tarziu a aparut televiziunea locala TV Bacau, unde mama m-a vazut la televizor. S-a emotionat, a plans si din acel moment au inceput sa vina la sala. Asadar, ei au devenit cei mai infocati sustinatori.

  1. Cum ai reusit sa imbini viata de sportiva, mereu pe drumuri, cu familia?

 Narcisa : Nu am reusit, familia am intemeiat-o mai tarziu. Mai concret dupa ce m-am retras din cariera sportiva.

  1. Cine a fost metorul tau in viata?

Narcisa : Atunci cand eram copil, acasa, fratele meu Eduard si sora mea Camelia. Mai tarziu, am incercat sa invat cateceva de la toti oamenii cu care am lucrat. Acelasi lucru pot spune si despre locurile in care am trait, am incercat sa iau ce mi s-a parut ca-i mai bun din fiecare cultura. Faptul ca am trait doi ani in Macedonia, patru in Germania si alti patru in Danemarca mi-a adus multe plusuri in viata.

  1. Ai vreun regret legat de cariera ta sportiva? Ai schimba ceva?

Narcisa: Da, am un mare regret ca nu am reusit sa castigam o medalie olimpica, desi am facut parte dintr-o generatie foarte buna.  Am trait totul atat de intens, incat nu stiu daca as schimba ceva pentru ca fiecare situatie a fost o provocare si o lectie a vietii.

  1. Un gand la final de interviu:

Narcisa:  In final, vreau sa multumesc tuturor profesorilor cu care am lucrat atat la CSS cat si la Stiinta (regretatul prof. Cucu Eugen, dl. prof. Costel Petrea, dl. Otto Hell, dl. prof. Eugen Manoliu) si profesorilor din scoala generala, liceu si tuturor profesorilor din facultate care m-au invatat teoria la ceea ce eu deja practicam la nivel de performanta.  Nu in ultimul rand, as vrea sa o amintesc si pe doamna educatoare Pulhac Eugenia, care mi-a insuflat dorinta de a fi un copil educat.

Scrie un comentariu