Connect with us

News

Best of 2010. Andreea Marin: “Dumnezeu m-a ajutat atunci cand am fost pe marginea prapastiei”

Andreea Marin s-a retras de ceva vreme din atentia zilnica a presei devoratoare de sensational televizionistic. S-a retras pentru a face bine. Este concentrata in prezent asupra proiectelor umanitare, a actiunilor UNICEF si se lupta cu sistemul sanitar rigid pentru a salva vieti.

Publicat

pe

In prima parte a interviului, Andreea ne-a explicat ce presupune statutul ei de Ambasador UNICEF al Bunavointei, cum si de ce a adoptat o fetita din Niger si un baietel din China.

In cea de-a doua parte a interviului, care va fi publicata maine, veti afla detalii despre déjà discutata revenire a Andreei in televiziune, despre fetita ei, Violeta, si despre cum se intelege cu sotul ei, Stefan Banica, pe plan profesional.

Andreea, multumita statutului tau public, ai schimbat in bine destinul unor oameni. Pentru cine ai luptat cel mai mult si care ar fi cea mai mare satisfactie pe care ai avea-o in scopul ajutorarii semenilor?

De fapt, nu am facut asta multumita statutului meu public, ci treaba sta tocmai invers: intai au fost faptele, facute cu consecventa si incapatanarea mea de a schimba lucrurile in bine – calitati sau defecte, considerati-le cum credeti de cuviinta, pe care le am de cand ma stiu – si abia apoi a venit si recunosterea publica, pas cu pas, nu dintr-o data.

Daca as incerca sa cuantific, asa cum imi cereti, volumul de munca si de daruire dedicat categoriilor sociale pentru care am facut voluntariat, cred ca pe primul loc ar fi copiii, de la noi de acasa sau de pe alte continente, apoi bolnavii din Romania.

Nu m-a mai intrebat nimeni lucrul asta pana acum, asa ca nu m-am gandit sa fac astfel de clasificari, de fapt pentru mine nici nu au importanta, imi arata poate doar afinitatea pe care o am mai cu seama fata de cei ce nu au forta sa lupte singuri pentru ei insisi.

In orice caz, nu ma intereseaza sa ma urc pe un piedestal si sa ma bat cu pumnul in piept: ”Atentie, eu am facut asta si asta!” Dimpotriva, toate aceste fapte au un fundament, nu sunt meritul meu, ci sunt doar o consecinta a doua experiente traite in copilarie: cei 7 ani de acasa, educatia data de cei dragi, pentru ca in familia mea era un lucru normal sa imparti cu cei din jur ceea ce ai, sa faci un bine daca iti sta in putere, fara sa vrei sa fii erou pentru asta, iar in al doilea rand tragedia pe care am trait-o copil fiind si care m-a schimbat profund.

Accidentul acela care ne-a intors viata cu susul in jos, mi-a luat-o pe mama care avea pe atunci varsta mea de astazi, acea secunda fatala care mi-a aratat ca azi poti fi sus, maine poti fi la pamant, iar mai apoi faptul ca Dumnezeu mi-a pus mana pe umar si mi-a trimis alaturi oameni minunati, ca niste ingeri pazitori, care mi-au intins o mana la nevoie si m-au ajutat sa ma ridic si s-o iau de la capat, toate aceasta succesiune de intamplari m-a dus catre o singura concluzie: am fost ajutata atunci cand eram pe margine de prapastie, asa ca simt ca rolul meu e sa ajut toata viata, acolo unde imi va sta in putere.

Sigur ca nu-mi reuseste totul, sigur ca uneori sunt depasita de situatie pentru ca vin cereri catre mine la care nu am solutii, dar sunt construita sa vad partea plina a paharului: in loc sa ma opresc atunci cand ma intristeaza un caz nerezolvat, mai bine ma gandesc ce mult inseamna o viata salvata, si aleg sa merg mai departe.

Ca de exemplul, schimbarea unei legi prost gandite…

Da, o lege pentru viata romanilor schimbata in bine, pentru ca pentru asta lupt acum, pentru schimbarea unei legi prost intocmite care ar putea aduce mari beneficii romanilor grav bolnavi ce nu gasesc solutie medicala in timp util la noi acasa, in Romania, dar ar putea fi salvati peste hotare.

Odata devenita eficienta, aceasta lege astazi deficitara si prea putin cunoscuta romanilor (Ordinul 50/2004 al Ministrului Sanatatii) ar putea insemna enorm pentru multi oameni aflati in suferinta, la limita supravietuirii.

Ar putea fi totul intr-un anumit moment din viata pentru oricare dintre noi, pentru ca nu stii niciodata cand primesti o veste grea de la doctor, nimeni nu e ferit de o boala crunta si, tocmai de aceea, cum ne asternem, asa vom dormi.

Astazi, ma voi prezenta impreuna cu colegele mele de echipa de la Asociatia Salveaza Vieti la cabinetul Ministrului Sanatatii, cu solutiile pe masa din partea noastra si cu petitia care sustine schimbarea legii si care a fost semnata de mii de romani , pentru a face tot ce putem sa schimbam lucrurile in bine.

Te rog, explica publicului care nu este la curent cu atributiile pe care le are un Ambasador UNICEF al Bunavointei. Tu ai acest statut. Ce anume trebuie sa faci? Initiativele sunt ale tale? Esti monitorizata? Ti se dau calificative?

Fata de UNICEF am simtit o dedicatie pe care nu mi-o pot explica pana la capat nici astazi, cert e ca in momentul in care am batut la poarta lor pentru a cere sprijin pentru prima campanie majora a Romaniei pe care am gandit-o pentru un teritoriu strain, Asia, ingenuncheata de tsunami, am facut-o doar pentru acel moment, pentru ca aveam nevoie de o organizatie de incredere la nivel mondial care sa transforme banii adunati in Romania in sprijin concret acolo, in Asia.

Initiativa mea de atunci pusa in practica pentru TVR s-a transformat, astfel, intr-un mare succes de care ne-am bucurat impreuna, ca parteneri: 750.000 de dolari adunati pentru victimele din Asia. Am devenit din acel moment voluntar pentru UNICEF, cu convingerea ca voi porni pe un drum unde lucrurile sunt facute cu cap, planificat, nu intuitiv, adica asa cum visam de multa vreme ca trebuie construite lucrurile si in plan umanitar.

Lucrurile au evoluat firesc, iar titlul de Ambasador al Bunavointei acordat mie de UNICEF peste ani nu mi-a schimbat modul de lucru , nici daruirea, ci doar mi-a amplificat sentimentul de responsabilitate.

Milioane de copii si mame, implicit familiile lor, au ajuns sa traiasca o viata mai buna in urma campaniilor la care am fost martor activ, atat in tara, cat si in strainatate, pentru ca am fost implicata si in campanii mondiale UNICEF pentru alte teritorii aflate in situatii de criza, nu doar pentru Romania.

Nu e putin lucru, ma face sa simt cu emotie ca nu am trecut degeaba prin viata. Si orice leu donat in contul UNICEF in fiecare zi, orice gest de omenie, cat de mic, conteaza, pentru ca e cu siguranta un castig si o sansa pentru un nou copil cu care viata nu a fost foarte generoasa.

Calificative, monitorizare? Nici gand, dar cu siguranta daca as face ceva rau cineva m-ar trage de maneca, pentru ca nu poti avea numele si reputatia asociate cu o organizatie de un asemenea prestigiu si in acelasi timp sa iti permiti sa faci greseli sau fapte constiente care sa puna in pericol misiunea UNICEF. Oricum, nu e cazul, ceea ce fac si simt in acelasi timp, nu e nevoie de constrangeri sau de cine stie ce clauze contractuale in cazul meu, pentru a face lucruri in care cred oricum, pentru ca ma definesc.

As spune ca filozofia UNICEF mi s-a potrivit manusa, a fost vorba despre o intalnire fericita, pur si simplu.

Atributiile unui Ambasador UNICEF sunt, pe scurt, sa faca tot ce ii sta in putinta sa sprijine drepturile copiilor, sa faca auzita vocea lor, sa faca in asa fel incat nevoile lor sa fie ascultate si imbratisate de maturii carora le sta in putere sa ii protejeze, sa ii educe, sa le dea o sansa reala pentru a-si implini potentialul.

Personal, folosesc in sprijinul cauzelor umanitare in care ma implic nu doar numele sau imaginea, ci mai ales experienta anterioara ca producator TV, relatiile, forta de a aduna fonduri, creativitatea si abilitatea de organizator.

Sunt construita sa vin adeseori cu idei si sa le pun in practica, nu doar sa ma implic in ceea ce gandesc altii, de pilda conceptele “Zambet pentru Asia” sau “Pretuieste Viata” imi apartin, iar pentru Galele UNICEF am fost si producator, nu doar moderator. Dar in final astea sunt doar amanunte, importante sunt rezultatele care schimba in bine viata atator copii.

Este Romania mai vizata de UNICEF decat alte tari, avand, din nefericire, mai multe cazuri alarmante in randul micutilor?

Nu pot face o astfel de afirmatie, am fost alaturi de UNICEF in Africa si situatia crunta de acolo mi-a aratat ca traim pe un taram binecuvantat, daca e sa facem comparatia. Acolo copiii mor zilnic pentru ca nu au acces la un vaccin care costa doar cativa centi si care la noi acasa este gratuit, deci nici nu ne facem probleme ca ne-ar putea afecta micutii.

Pur si simplu, noi suntem intr-o alta etapa de dezvoltare, avem alte probleme de rezolvat, unele destul de grave ca sa nu suporte amanare. Iar UNICEF s-a dovedit a fi o organizatie foarte eficienta si necesara in acesti ani in tara noastra. Multe aspecte ar fi ramas nerezolvate fara aportul UNICEF in Romania si inca mai e multa treaba de facut.

Ai adoptat la distanta o fetita din Niger si un baiat din China. Poate face acest lucru si un om simplu cu venituri medii? Ce presupune aceasta adoptie?

O sa va spun povestea mea si veti intelege mai bine cum stau lucrurile. Cu cativa ani in urma, ma aflam in Africa, intr-o misiune umanitara, mai exact in Niger, tara de unde ulterior am adoptat la distanta o fetita, pentru ca am fost profund atinsa de saracia acelor locuri, de lipsa oricarei sanse pentru viitor a multor copii care traiesc la limita supravietuirii. Nu va puteti inchipui ce inseamna “saracie”, de fapt ce inseamna sa nu ai absolut nimic, nici dreptul la speranta, macar.

Nu pot face minuni, nu sunt un Dumnezeu, ci doar un om, de aceea mi-am spus ca as vrea sa dau o sansa mai buna prin sprijin consecvent pana la maturitate macar pentru un copil de acolo, asta in mod direct, dincolo de implicarea mea in campania dedicat acelor copii. Dar nu stiam cum as putea sa fac asta la vremea aceea.

Intamplarea a facut ca, la plecare spre Romania, am aflat in aeroport ca tocmai sosise in Niger celebrul fotbalist Zinedine Zidane, impreuna cu familia lui, pentru a vizita copilul din Niger de care el are grija prin… sistemul adoptiilor la distanta. Asa am ajuns sa aflu ce inseamna acest lucru si sa imi depun cererea la Londra, la sediul unei mari organizatii internationale care da sanse astfel la o viata mai buna unui numar impresionant de copii, familiilor lor si comunitatilor sarace din care fac parte, mai exact e vorba de peste 3.500.000 de familii din 48 de tari ale lumii.

Fiind prima romanca care incerca acest lucru, asa cum am aflat de la ei, mi s-a raspuns initial ca tara noastra nu este in acest sistem inca, si de aceea nu pot oferi ajutorul meu prin intermediul lor.

Fireste ca m-am „razvratit”, le-am spus ca pot face acelasi lucru pe care-l fac deja cei peste 1.100.000 de parinti adoptivi la distanta care exista acum in 18 tari ale lumii, ca nu vad de ce ajutorul meu ar fi refuzat doar pentru ca sunt din Romania, ca vad in aceasta atitudine ceva ce aduce a discriminare.

Recunosc ca am exagerat intrucatva cu argumentele mele pentru a rezolva problema, iar ei au apreciat insistenta mea, m-au verificat pentru a vedea ca sunt un om serios si asa am ajuns sa fac prima adoptie la distanta, a unei fetite foarte sarace din Niger, pe care o sustin lunar pana la maturitate, depunand atat bani, cat si trimitandu-i ceea ce ii este necesar, cu acceptul organizatiei, pentru ca nu poti trimite orice fel de cadouri.

Interesant este ca organizatia foloseste banii depusi lunar, dar nu pentru a-i da direct copilului sau familiei, ci pentru a pune in practica planuri de afaceri bine gandite, pe termen lung, prin care ridica nivelul comunitatii sarace din care copilul face parte, si astfel nu arunca banii intr-un sac fara fund, ci ofera intregii comunitati o sansa sa creasca.

Sunt construite latrine sau puturi pentru apa potabila acolo unde nici macar acestea nu exista (fetita din Niger traia pe un teren arid, pustiu, intr-un adapost de paie la acea vreme, nu exista nimic propice vietii pe zeci de kilometri distanta, iar unul dintre fratiorii sai murise din pricina apei infectate), sunt cladite case acolo unde acesti copii si rudele lor traiesc in conditii inumane, apoi sunt ridicate scoli in care sunt pregatiti si platiti dascali pentru a exista sansa la educatie, spitale acolo unde nu exista nici macar un punct sanitar pe zeci de kilometri distanta si multe alte facilitati care dau o sansa reala de a merge inainte acestor comunitati.

Simti ca are intr-adevar un sens ajutorul tau alaturi de ajutorul altora, pentru ca primesc mereu rapoarte cu evolutia lucrarilor si vad cum se contureaza frumos o noua viata pentru acest copil, ai certitudinea ca pui umarul pentru a face ceva temeinic.

Dupa cutremurul din China care a devastat o zona destul de vasta si a lasat multi copii sub cerul liber, am simtit ca vreau sa ajut si un copil de acolo, m-au impresionat foarte tare imaginile de la stiri si …asa a aparut in viata mea baietelul pentru care am primit de curand acceptul sa-l vizitez, dupa ce aproximativ doi ani am avut voie sa ne apropiem unul de altul, dar gradat, prin intermediul scrisorilor si al fotografiilor.

E un copil istet foc, adapostul din paie in care traia odata se transforma acum intr-o casa din caramida, drumul plin de gropi catre scoala darapanata de acum doi ani e acum asfaltat, scoala e consolidata, iar el are la indemana tot ce-i trebuie pentru a invata si a-si construi un alt viitor decat cel care parea sumbru odinioara.

Povestea asta are o mare importanta pentru copilul meu, care va invata ceva din prietenia cu acel copil de departe. Si vorbesc despre acest subiect pentru ca vreau tare mult sa promovez ideea adoptiei la distanta, foarte constructiva si eficienta, si pentru copii si comunitati din Romania, care ar putea avea aceeasi sansa de evolutie intr-o buna zi.

Nu vorbesc de initiative cum au mai fost la noi de a lua acasa un copil intr-o ocazie punctuala, de Paste sau de Craciun, sunt frumoase si astfel de gesturi, dar nu au consistenta unui sprijin pe termen lung.

Deocamdata, tara noastra nu se afla printre cele 48 de tari vizate de acest sistem. Desigur, nu suntem o tara saraca precum altele, asa se gandeste la prima vedere, dar avem zone unde n-a ajuns niciodata curentul electric si nici perspectivele nu sunt prea fericite, iar acolo exista copii care ar putea fi ajutati in acest fel. De aceea vorbesc deschis despre experienta mea, pentru ca vreau sa incerc a o transforma candva in realitate si pentru copiii romani.

Ai fost criticata ca nu procedezi la fel cu copii din Romania?

Pe mine “criticii” care nu fac ei insisi nimic mai mult decat sa vorbeasca ma lasa rece, sa fiu sincera. Oamenii de bun simt care stiu ce inseamna sa intinzi o mana la nevoie, sa oferi din timpul si preocuparea ta, desi nici tu insuti nu esti ferit de griji si de responsabilitati zilnice, sunt oameni care nu isi permit sa vorbeasca inainte de a gandi.

Nu simt nevoia sa ma explic, munca mea voluntara e alegerea mea si nu vad de ce a-si da socoteala unor necunoscuti care nu mi-au dovedit nimic, pentru a avea dreptul sa imi ceara socoteala in vreun fel. Si daca sustin si cativa copii din Romania de ani buni, este din nou alegerea mea, dar le pastrez anonimatul, atat la cererea rudelor lor, cat si pentru ca eu sunt constienta de impactul negativ pe care l-ar putea avea prezenta lor in ziare si pe tv fara voia lor.

Vreau ca ei sa aiba o viata linistita, care se contureaza normal, sanatos. In campanile in care am fost implicata de atatia ani au fost ajutati mii de oameni, copii si maturi, asa ca nu am nimic a-mi reprosa. Sau poate ca da: adeseori am luat din timpul meu sau cel dedicate familiei, pentru a ma ocupa de zona umanitara, care ma pasioneaza, recunosc.

Nu intotdeauna cei dragi pot intelege. Asa ca , fie ca vrei, fie ca nu, desi faci bine, esti judecat din toate partile. Nimeni nu-i profet in tara lui. Dar dintre toate problemele care ne inconjoara, aceasta e cea mai mica, asa ca nu merita sa zabovim prea mult asupra ei.

Adaugă comentariu

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *