Michael, Whitney – Cand vom invata sa ne protejam idolii?

“E vina lor! Ei au ales decadenta”, mi-a fost dat sa aud asta din gura unui ignorant. Sigur, este mult mai simplu sa tragi astfel de concluzie, judecand de la nivelul unui om simplu, a carui grija este doar de a merge zilnic la serviciu si a aduce bani in casa.

Presiunea carierei fulminante, imbinata cu nesiguranta si anxietatea artistului, sunt factori importanti care duc de multe ori spre astfel de tragedii. Unii sunt considerati nebuni, altii drogati.

Unde incepe si se termina ipocrizia?

In urma cu trei ani, tot mapamondul il plangea pe Michael Jackson. Si-au dat cu totii seama, brusc, ce mai artist au avut printre ei. Era din nou, peste noapte, Regele Pop, cel mai mare artist, inocentul.

Desigur, cu doar sase luni inainte, era ironizat la adresa aspectului sau fizic, era “ciudatul”, “mumia”, “pedofilul”.

Anul trecut, Amy Winehouse nu a mai putut continua lupta cu viata. Da, cu viata, intrucat dramele personale si nesiguranta au urcat-o intr-un tren fara oprire.

Whitney Houston este acum plansa de toti pe Facebook. “Regina”, “The Voice” era in urma cu cateva zile “ratata”, “drogata”, “falita”.

Madalina Manole si Malina Olinescu au fost, la randul lor, peste noapte, “vocile Romaniei”. Nu mai are sens sa amintesc in ce vartej de nesiguranta se afla cariera acestora si cat de mult se luptau sa fie din nou luate in seama de producatorii muzicali, de organizatorii de concerte si, de ce nu, de public.

Si-au meritat soarta?

Ne place, se pare, sa punem etichete tuturor, chiar si celor pe care nu i-am intalnit vreodata in viata noastra.

Incerc sa inteleg de unde se iveste placerea cu care unii ii catalogheaza pe Michael, Amy si Whitney-  “drogatii”, iar pe Madalina si Malina - “nebunele”.

Consider ca un artist adevarat simte si traieste in ritmul lui. Durerea, bucuria, dezamagirile sunt simtite de acesta cu mult mai intens decat orice om obisnuit.

Odinioara, cineva mi-a spus ca mai toti artistii adevarati sunt maniaco-depresivi. Caci doar din acest traseu oscilant al sufletului lor se naste creativitatea.



La nivelul lui Michael Jackson, aflat sub presiunea imensa a publicului si a presei nemiloase, dupa multi ani de umilinte publice, revenirea planuita pentru vara lui 2009 a fost o tinta greu de atins. De genul “esti la fel ca la 30 de ani pe scena, sau te distrugem”.

Amy, la randul ei, a cedat fata problemelor personale, sufletul ranit i-a sugrumat talentul si luciditatea pe scena si s-a refugiat intr-o lume guvernata de alcool si medicamente.



Whitney Houston, considerata de multi drept “cea mai buna voce feminina a tuturor timpurilor”, este, la randul ei, victima unei casnicii violente, din toate punctele de vedere.

Victima unui sistem in care artistii valorosi sunt aruncati la cos, atitudine care ii seaca de ultimul strop de incredere in propriile forte.



Mi-ar placea sa ii vad pe adevaratii artisti traind intr-un clopot de sticla. Intr-un mediu imaculat, unde sa isi fructifice creativitatea si sa nu fie nevoiti sa dea piept zilnic cu magariile din industria muzicala, cu setea de bani a managerilor si cu sagetile inveninate aruncate de cei invidiosi si neputinciosi.

Sunt sigur ca un artist adevarat simte durerea de o mie de ori mai puternic decat un om obisnuit.

Sunt sigur ca multi dintre ei sunt manipulati de cei din industria muzicala, sunt dusi pe carari gresite si sunt invinovatiti de esecurile inevitabile din cariera.

Sunt sigur ca un artist adevarat este preocupat sa compuna si sa cante cat mai frumos cu putinta. Iar atunci cand reactiile publicului nu sunt pe masura asteptarilor, drama interioara capata proportii inimaginabile pentru un om obisnuit. 

Avem sadismul de a urca artistul pe piedestal si apoi sa il doboram cu o placere diabolica. Il veneram la inceput iar apoi ii scoatem in evidenta toate defectele si il aruncam la gunoi.

Din pacate, se intampla acest lucru cu artistii adevarati, cu talente dumnezeesti, care sunt stigmatizati pentru simplul motiv ca imbatranesc.

Dar, cu siguranta, e mai “fun” sa ne uitam acum la emisiuni cu pitipoance, cu scandaluri, cu paruieli si injuraturi in direct. Cu asta sa ramanem, zic!

Dar atunci sa nu ne mai trezim, intr-o ipocrizie maxima, sa ii plangem in mod public pe marii artisti atunci cand dispar. Pentru ca, mai mult sau mai putin direct, ne facem responsabili pentru aceste tragedii.